Sfânta și Marea Luni (1)

Iosif și frații săi
În sfânta și Marea Luni se face pomenirea fericitului Iosif cel Preafrumos, a cărui viață este relatată în Vechiul Testament. Ceea ce i se întâmplă lui preînchipuie ceea ce primește Iisus să i se întâmple pentru mântuirea noastră.
Iacov a avut doisprezece fii. Iosif a devenit fiul preferat al lui Iacov; acest lucru i-a adus însă multe necazuri…Iacov l-a răsfățat pe Iosif, îmbrăcându-l cu o haină deosebită care, în mod firesc, ar fi trebuit dată primului său fiu, Ruben. Acest fapt i-a făcut geloși pe frații lui Iosif, ce au ajuns să-l urască foarte mult. Ura lor a crescut atunci când Iosif le-a povestit niște vise pe care le avuse, în care frații săi și tatăl său se închinau înaintea lui. Într-o zi Iacov l-a trimis pe Iosif la câmp, să vadă dacă frații săi și turmele de animale erau bine. Când l-au văzut pe Iosif venind, aceștia au hotărât să-l ucidă. Ruben a insistat însă ca Iosif să nu fie ucis.
”Aruncați-l în această fântână secată!”, a zis Ruben, iar frații lui au fost de acord. La scurt timp după aceasta au trecut pe acolo niște negustori ce călătoreau spre Egipt. La propunerea lui Iuda, frații l-au vândut pe Iosif negustorilor pentru douăzeci de monezi de argint. Apoi au luat haina sa cea frumoasă, au pătat-o cu sângele unui ied și, întorcându-se acasă, au arătat-o tatălui lor, căruia i-au spus că fiul său fusese sfâșiat de niște animale sălbatice.
În Egipt, Iosif a fost vândut ca sclav lui Putifar, una dintre căpeteniile de la curtea faraonului. Putifar a devenit foarte curând atât de mulțumit de Iosif, încât l-a numit administrator al casei și al tuturor bunurilor sale. Iosif era un bărbat frumos și soția lui Putifar a ajuns să-l dorească. El nu a acceptat însă propunerile ei. Atunci ea s-a înfuriat și mințind, i-a spus soțului ei că Iosif o atacase. De aceea, Iosif a fost aruncat în închisoare.



 Peste un timp, faraonul a avut un vis pe care nimeni nu i-l putea explica. Paharnicul faraonului, căruia Iosif îi tâlcuise un vis în temniță, și-a amintit atunci de Iosif. Auzind, faraonul l-a scos pe Iosif din închisoare pentru a-i tâlcui și lui visul. ”Se făcea”, i-a spus el lui Iosif, ”că stăteam pe malul Nilului când, deodată, șapte vaci grase au ieșit din râu. Apoi au ieșit șapte vaci slabe, iar vacile slabe le-au mâncat pe cele grase. Ce ar putea însemna aceasta?” Dumnezeu i-a dezvăluit lui Iosif înțelesul celor auzite: Vor urma șapte ani cu recolte bogate, apoi șapte ani de foamete!”, i-a spus el faraonului. ”Dacă ești chibzuit și înțelept, în anii buni vei face provizii de hrană, astfel ca poporul tău să poată supraviețui foametei ce va urma”. Faraonul s-a bucurat mult că i se deslușise visul și și-a dat seama că Iosif era un om al lui Dumnezeu. De aceea a hotărât să-l numească guvernator al tării, dăruindu-i, ca însemn al puterii, chiar inelul său și un lănțișor de aur.
Curând după aceea, Iosif s-a căsătorit cu Asineta, fiica marelui preot Heliopolis și a avut doi fii, pe Manase și pe Efraim. După șapte ani, așa cum spusese Iosif, grânele n-au mai fost suficiente și în multe țări vecine s-a făcut simțită foametea. În Canaan, tatăl și frații lui Iosif aveau și ei tot mai putină pâine. Iacov a hotărât să-și trimită fiii în Egipt pentru a cumpăra grâu. Doar pe fiul său cel mic, pe Veniamin, l-a oprit acasă. În timp ce fiii lui Iacov stăteau în fața guvernatorului Egiptului, întrebând dacă pot cumpăra grâu, nici unul dintre ei n-a recunoscut în acesta pe fratele lor vândut de ei negustorilor cu ani în urmă. Iosif însă i-a recunoscut. ”Cred că sunteți spioni!”, le-a spus el. Apoi a poruncit să fie întemnițați. După trei zile i-a eliberat, le-a cerut să se întoarcă acasă, de unde să vină apoi cu fratele lor cel mic, Veniamin. Între timp, Simeon, unul dintre frați, trebuia să rămână în Egipt.

Frații lui Iosif s-au întors în Canaan cu grâu, dar erau triști și îngrijorați. Știau că în următoarea lor călătorie în Egipt trebuia să-l ia și pe Veniamin cu ei și se întrebau, cum vor putea să-l convingă pe tatăl lor. Însă, când hrana s-a terminat, nu mai aveau de ales. S-au întors, deci, în Egipt și s-au înfățișat din nou în fața guvernatorului. Când Iosif l-a văzut pe fratele său Veniamin, cu greu și-a putut stăpâni plânsul. A poruncit slujitorilor să plece din încăpere și, plângând, s-a făcut cunoscut fraților săi: ”Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?” a spus el. Toți au rămas muți de uimire și o mare frică se citea pe fețele lor. Dar Iosif le-a vorbit cu blândețe: ”Nu vă temeți! Mergeți acasă și aduceți pe tatăl meu și familiile voastre, ca să locuiți aici, în Egipt”. Și cu ochii în lacrimi, i-a îmbrățișat apoi pe toți. Astfel, tatăl și frații lui Iosif s-au strămutat în Egipt.

O carte puternică

              „Sfântul” de Maria Pastourmadzis este o carte despre mine. Nu pentru că am ceva în comun cu pașii prin viață ai personajelor, ci pentru că este o carte care te face să reflectezi la cât de luminoasă este sau nu este viața personală. Fiecare personaj are o experiență răscolitoare. Fiecare își trece chinul lui, își duce crucea conștient de greutatea ei. Unii caută ca greul să nu fie în zadar, unii rătăcesc, dar pentru niciunul zvârcolirea nu este zadarnică. În cartea aceasta sunt cel puțin trei destine care arată cum a fot posibil ca „tâlharul din dreapta lui Hristos” să intre în Rai. Un hoț, un criminal, o tânără care cade în desfrâu și un nevinovat care a fost luat drept criminal își caută izbăvirea într-un fel. Iar cartea aceasta confirmă că nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu. Este unul dintre cele mai pătrunzător romane pe care le-am citit. Mă bucur de întâlnirea cu această autoare din al cărei har s-au născut și alte cărți.

Iarmaroc în minte

             Neorânduiala ne risipește. Cauza rânduielii este Dumnezeu, deci, pentru a nu ne risipi, avem nevoie de ghemuire în brațele Părintești. Chiar dacă am risipit până la ultima picătură averea de bunătate și dragoste pe care ne-am luat-o ca și cum ni se cuvenea, deși ne era deja necondiționat dăruită, Brațele Părintești au rămas deschise pentru ostoirea unui dor veșnic: SĂ FIM TOȚI BUNI! Cei care s-au desprins o dată din Îmbrățișare și au înțeles cât de prețioasă era ea se întorc simțind că DORUL de a fi CINEVA nu se poate alina altundeva. Suntem Cineva în lumea aceasta și în veac doar în măsura în care dăruim și noi necondiționat iubire, în măsura în care vibrațiile pe care le lăsăm în urmă fac Pace, aduc Bucurie și ne propun ca de dorit în comuniune. Fiilor „mari”, cei care au rămas în Biserică considerându-se îndreptățiți să primească Îmbrățișarea Părintească, se pare că le este mai greu să se întoarcă în Iubire și Bucurie decât fiilor rătăcitori. Am văzut și auzit asta de atâtea ori când cineva care frecventează slujbele Bisericii atrăgea atenția mai mult sau mai puțin apăsat unei persoane mai puțin ... practicante asupra lipsei baticului de pe cap, asupra tăieturii din genunchii blugilor, asupra hainei prea colorate .... Acesta este un fel agresiv și deloc plăcut de a prezenta Credința și pe Mireasa lui Hristos, Biserica. Unde este îmbrățișarea pe care toți o primim în Euharistie? Ne-am obișnuit atât de mult cu ea încât ni se pare că e un drept de care beneficiem în mod natural, fără să fie nevoie să mai luăm seama la Emoția de primit și de dăruit ... Cine-i risipitorul? Și cine-i mai mare?