Harul dăscăliei

Fiecare om are darurile și harurile sale primite de la Dumnezeu! Energia și harismele pentru a descoperi și a lucra cu talanții personali o primim prin Mirungere, Sfânta Taină a Bisericii Ortodoxe care urmează, de obicei, imediat după Botez. Totul e să vrem să ne folosim libertatea sădită în noi ontologic pentru a ne găsi ROSTUL.
Din ce cauză nu mai funcționează eficient învățământul?
Ne plângem de starea învățământului românesc sau deplângem situația dascălilor din România. În ambele situații avem dreptate din numeroase puncte de vedere. Doar că mă preocupă niște gânduri de o vreme: de fapt care este adevărata cauză pentru care nu merge învățământul românesc? Ce s-a prăbușit de la Revoluție încoace în acest sistem? Să fie numai proasta salarizare? Să fie numai lipsa de educație și de iubire pe care o poartă copiii României părăsiți de dragul câștigului prin străinătățuri? Să fie lipsa de vocație a multora dintre dascăli? Ce să fie?
Dascălii și profesorașii
Trebuie să precizez că și eu sunt dascăl, de vreo 18 ani. Și, după câte observ eu, problema este schimbarea scării valorilor. Unii, mai ales cei tineri, intră în învățământ pentru că este un loc de muncă al mâinilor curate în care nu fac mari eforturi decât pentru a-și exterioriza în diverse moduri frustrările. Un exemplu de astfel de atitudine este concepția „Orice șut în fund este un pas înainte" și, drept urmare, umflă cataloagele cu note mici, de parcă menirea lor de dascăli este să le dovedească elevilor că sunt niște tâmpiți. Tinerii mai pragmatici NU intră în învățământ fiindcă salariile sunt mult sub categoria „mizere" și considerația față de dascăli este în picaj liber. Unii sunt în învățământ de atât de mulți ani încât și ei au uitat de ce mai sunt acolo, și nu mă refer la cei care se apropie de pensie, ci la cei care țin cu dinții de ore pe ici, pe colo, ca să nu se simtă prea singuri și prea inutili, părinți bătrâni abandonați, precum copiii, de adulții în putere plecați la muncă în străinătate, ori ca să mai facă un bănuț ca adaos la și mai mizerabila pensie. Mai sunt oamenii cu vocație de dascăl, cei care știu că exact aceasta vor să facă. Oamenii aceștia sau, mai bine zis, DASCĂLII aceștia merg cu bucurie la serviciu făcându-le în ciudă chiar și porcăriei de salariu, chiar și insipidelor manuale, chiar și lipsei resurselor pentru a crea materiale didactice.
Ce prostii li se cer dascălilor?
Întâi problema este că Ministerul Educației și, de la el în jos ierarhic, toate forurile care duc un dascăl într-o școală nu sunt interesate de vocația unui dascăl. La testarea dascălilor se cere un volum de cunoștințe și nu interesează aproape pe nimeni ce știu aceștia să creeze cu ele. Căci, DA!, dascălul este un demiurg, el are de la Dumnezeu o înzestrare specială. Dar dascălilor români nu li se cere, ba mai mult, nu li se permite să fie creatori și creativi. Mi-a spus-o chiar mie cineva: „Ce atâta creativitate? În învățământ avem norme, avem reguli, avem standarde. Mai lasă-mă cu creativitatea." Dascălul român nu are voie să creeze pentru că are de făcut milioane de statistici, procese verbale, dări de seamă, documente („Trebuie să ne acoperim cu documente!", „Hârtie! Ai hârtie? Nu ai hârtie, nu există munca ta!", „Completează dosarul! Depune dosarul! Caută dosarul!"). Se cer situații peste situații azi cu termen de predare ieri! HEI! CÂND SĂ-MI MAI FAC ȘI MESERIA? Nu am timp și nici bani destui încât să mă pot gândi cu ce poveste să învelesc mâine totul ca învățătura să fie tot joc și o bucurie pentru copilașii mei de la școală.
Că tocmai am spus „copilașii mei":
Dragi profesori de gimnaziu și de liceul, doamnelor și domnilor directori, doamnelor și domnilor inspectori, Poliție română, etc., etc.,  știți de ce nu mai puteți ține în frâu elevii care trec de clasa a IV-a? PENTRU CĂ NIMENI, sau aproape nimeni, NU-I MAI IUBEȘTE ÎN CADRUL SISTEMULUI DUPĂ ÎNVĂȚĂTOARE! Învățătoarea știe dramele și bucuriile fiecărui copil, știe atât de bine reacțiile, cunoaște și deosebește fața veselă, preocupată, obosită, tristă a unui copil și nu o trece cu vederea, acceptă și oferă îmbrățisări ca o mamă, îi iubește pe elevii ei atât de mult încât ține în frâu nu unul ci 20-30 de copii numai cu privirea și încât ceea ce spune „doamna" (sau „domnu' ") e literă de lege. Învățătorul sau învățătoarea pare să fie ultima ființă care mai știe că omul, indiferent de vârstă, iubește să învețe din parabole sau povești, adoră jocurile pentru că ele fac să pară totul mai ușor. DASCĂLUL cu vocație (de fapt cel fără vocație, care doar ocupă un loc la catedră, nu poate fi numit dascăl, așa cum o femeie care avortează intenționat nu poate fi numită femeie, fiindcă femeia este, prin excelență, cea care dă viață) știe, înțelege și acceptă glumele, chiar și pe cele mai puțin reușite, știe cum să pună capăt glumelor care tind să întindă coarda prea tare. Dascălul nu strică stima de sine a unui copil doar pentru că are el o zi mai proastă, NU DĂ NOTE SLABE cu ușurință, nu încearcă cu orice preț să-i arate unui copil că nu știe, că nu poate. Pentru că tocmai aceasta este menirea lui: să-i arate copilului că poate și cum poate să știe și să facă. Este vorba despre IUBIRE! Doar ea este creatoare și educativă. Restul sunt baliverne! Cum o fi reușit Ion Creangă în meseria sa de dascăl!?!
Doar mi-am mai vărsat și eu oleacă oful!
Ramona Aroneasa