Pierdut

          „Că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Luca 19, 1-10). Cine este „cel pierdut”? ... Simţim, ştim câteodată că suntem pierduţi: „pierduţi” cu sensul de rătăciţi, adică suntem într-o stare în care nu găsim ieşire, intuim sau sperăm încă la faptul că există una, dar ne simţim debusolaţi, puţin apatici şi puţin singuri; sau „pierduţi” cu sensul de situaţie gravă, din care suntem convinşi că nu vom găsi niciodată ieşire, suntem deja deznădăjduiţi şi atât de singuri încât suntem fără scăpare. Scăpare de ce? Scăpare de cine? Cine sau ce ne aruncă în astfel de situaţii atât de grave? ... Noi înşine ...! ...?

          Altcineva

          Mai spunem de obicei despre unii, alţii decât noi, că sunt pierduţi: „pierduţi” cu sensul de îndepărtaţi de condiţia umană, oameni care s-au lăsat copleşiţi de răul altora şi au ajuns să fie ei săvârşitori de rău; „pierduţi” cu sensul de necredincioşi, oameni morali dar fără religie, rătăciţi de la calea mântuirii. Cât de vinovaţi suntem noi de pierderea acestora? Cine poate judeca aproximativ cam cât de pierdut e cineva? Cât am făcut noi pentru ca „pierduţii” să rămână în comuniune cu bunătatea, cu credinţa, cu moralitatea, cu oamenii, cu Dumnezeu? Cine, dintre noi, îi iubeşte pe pierduţi?

Copilul meu

             Poate cea mai nefericită situaţie de pierdere este aceea în care ne pierdem copiii. Fie îi pierdem în moarte trupească, fie îi pierdem în moarte spirituală, fie îi pierdem în lipsa educaţiei, fie îi pierdem în lipsa iubirii sau în prezenţa unei iubiri prost înţelese ... Orice fel de pierdere a propriilor copii este şi un semn al propriei noastre eşuări, este şi o durere pe care aproape nimeni nu ţi-o poate alina. Sunt momente în viaţă în care durerea este atât de mare şi de profundă încât orice compasiune, orice cuvinte de compătimire sau de încurajare ţi-ar spune cei din jur nu pot lua niciun strop din suferinţa pe care o simţi. Şi ce şanse ai atunci? Sau ce variante de soluţii? Poţi învăţa să trăieşti cu durerea aceea mare, ceea ce te va transforma încet dar sigur într-un morman de carne şi durere care vor îndepărta pe cei din jur încă de la o distanţă apreciabilă. Sau poţi să te întrebi ce va fi simţind Dumnezeu când vede atâţia fii pierduţi în ciuda Iubirii fără termen de comparaţie, a Educaţiei Evangheliei, a încrederii puse în fiecare dintre noi de El în clipa creării. Dacă ţi-ai adus aminte de acestea înţelegi că singur numai El, Dumnezeu, care-şi vede clipă de clipă atâţia fii pierduţi, ştie calea de a pune pacea în sufletul tău ostenit, de a readuce lumina în viaţa ta şi a fiilor tăi – oriunde s-ar afla ei.

          Unde este speranţa?

          Sunt atâtea locuri în Scriptură care ne pun dinaite, care Dar, Iubirea incontestabilă, incomparabilă şi necondiţionată care ni-l face pe Dumnezeu Tată. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29) „Că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.” (Luca 19, 1-10).

Ramona Aroneasa